Mi-e frig…mi-e atât de frig încât întunericul din jurul meu nici măcar nu mă mai sperie! M-am pierdut în neant, dar mi se pare că de fapt de-abia m-am găsit pe mine însămi! E atât de straniu ceea ce simt, mă încadrez perfect acestui loc, cu toate că tot ceea ce pot percepe e necunoscutul! Liniştea asta de mormânt îmi conferă o stare de anxietate care ia amploare la fiecare secundă, sfâşiindu’mi – ciudat!- nu sufletul, ci mintea!

Trupul meu nu se mai supune legilor raţiunii, ci a căpătat o sălbăticie aproape delirantă. Am impresia că nu mai traiesc, ci vieţuiesc, gravitez în jurul a nu ştiu ce…

Negrul din jurul meu mă irita, mă îndeamna să explorez această lume demonică în care totuşi simt că sunt EU, dar din care ştiu că trebuie să scap! Alerg, nu-mi pasă de ghimpii care mă sfâşie mereu, neîncetat…mă lovesc de obstacole pe care nu le văd şi cad în noroiul murdar!

Simt primejdia cum se apropie ca o vipera care în curând îşi va înfige colţii în victima pe care de mult o pândea, o simt împrăştiindu-şi veninul până când şi ultimul strop de viaţa piere! E prea târziu pentru mine acum, am primit deja prima palma a iubirii…

Mi-e frig…mi-e atât de frig încât întunericul din jurul meu nici măcar nu mă mai sperie…