Nu e nimic mai frumos decât o zi însorită şi nu e nimic mai relaxant ca o plimbare într-o zi însorită…să stai la umbra unei salcii pe malul unui lac! Chit că eşti în mijlocul unui oraş atât de agitat şi de sumbru! Mi se pare că găsesc alinare în vântul ăsta care îmi spulberă părul în dansuri nebune, găsesc astfel răspunsuri la întrebări de existenţa cărora mintea mea nici măcar nu era conştientă. Dar acum nu e vremea pentru întrebările astea…acum mă bucur pur şi simplu de micile bucurii pe care mi le oferă ziua de azi…iubesc micile bucurii ale vieţii…mi-ar plăcea totuşi ca apa lacului să fie mai curată, mai limpede şi parcă şi puţin mai agitată! Aş vrea să schimb parcul, să-l fac cum vreau eu…să-l izolez cumva de restul lumii, doar cei privilegiaţi să aibă acces la el, doar aceia care se pot bucura de frumuseţea unei asemenea zi…ca ziua de azi!

Nu neg că mi-ar plăcea să am cu cine să împart această zi, dar şi singurătatea are uneori rolul ei! Cu tine aici liniştea ar pieri, aş fi nevoită să vorbesc, să-mi pun gândurile în ordine şi să port o conversaţie…aşa gândurile mele pot să zboare libere, să se împletească unele cu celelalte, să se termine brusc şi să nu aibă noimă decât dacă rămân nerostite! Pot să doresc orice, să cred orice şi să gândesc orice, în singurătate nu e nimeni care să mă judece, să mă contrazică sau să mă critice!

Dar nu-mi place singurătatea decât uneori! Ciudat lucru, firea omenească! Acum îmi place, vreau să fiu singură aici, cu lacul meu, cu vântul meu! Dar întreaba-mă peste câteva ore dacă mai îmi place singurătatea şi probabil o să-ţi spun că nu! Şi totuşi noţiunea de “singurătate” e mereu aceeaşi! Noi oamenii ne schimbăm, ne derutăm singuri! Ne punem capcane singuri şi când cădem în ele ne intrebăm cum am putut să fim atât de netoţi!! Ne jucăm de-a şoarecele şi pisica până când realizăm că de fapt nu ştim regulile jocului! Şi chiar şi-aşa, tot continuăm să ne jucăm, improvizând pe parcurs! Avem pretenţii ridicate şi calităţi puţine; vrem să primim totul, dar nu avem nimic de oferit; vrem sa fim iubiţi, dar arată-mi tu unul care să ştie într-adevăr ce înseamnă să iubeşti! Şi cel mai trist e că vrem cu toţii o viaţă frumoasă, cu de toate pentru toţi şi nici măcar să apreciem viaţa în sine nu ştim!

….

Tocmai a decolat un avion. Am uitat de ce eram atât de revoltată şi mi-am pierdut şirul gândurilor…s-a terminat brusc! Avionul e sus, deasupra Casei Scânteii (da, sunt in Herăstrău)! L-am zărit pentru câteva secunde după care a dispărut şi el, brusc ca şi gândurile mele de mai înainte! Toate lucrurile în viaţă dispar fără să ne dm seama! Acum sunt, ba uite că nu mai sunt! Până şi zilele frumoase ca ziua de azi sunt din ce în ce mai puţine! Sau…oare nu le mai percep eu ca fiind frumoase? Să mă fi pierdut eu în spiritul de turmă ce ne-a prostit pe toţi? Ele să existe, dar eu pierdută in nimicnicia acestei vieţi să le las să treacă pe lângă mine fără să le văd frumuseţea? Posibil… căci până şi zilele înnorate au ceva mirific în ele, dacă ştii să te bucuri de ele! Poftim? Ce ai zis?…Ah, pentru un moment mi s-a părut că eşti…dar nu erai! Acum plec, nu mai îmi place singurătatea, e prea…pustie!

Uite, pe trotuar cineva a scris “te iubesc” în ciment! Te iubesc şi eu…dar spune-mi te rog, cine eşti? Ah, îmi pare rau, credeam că eşti altcineva…nu am vrut să te amăgesc…eu…eu nu te iubesc pe tine, credeam că eşti altcineva!!! Plec, scuze din nou, nu am vrut să te amăgesc…